tudorfulea.ro

Daca cineva poate sa-mi explice (pe romaneste) cum functioneaza…

Via http://www.wiispray.com/ care se pare ca l-a si inventat si a luat si un premiu pentru asta.

Oricum Wii nu conteneste sa ne uimeasca cu aplicatiile la care se preteaza, multe descoperite de utilizatori. Vreti mai multe - post mai vechi de-al meu sau aplicatia tampita cu roomba.

OPC-ul americanilor a dat azi niste reglementari privind testimonialele/endorsmenturile etc. (scuzati romgleza) de pe bloguri, facebook, twitter & co. In esenta, oricine este platit sau primeste gratuitati ca sa promoveze ceva sau sa faca un review trebuie neaparat sa mentioneze clar acest lucru. Mai sunt niste elemente, dar asta ar fi principalul.

Poate inainte sa treceti mai departe ar merita sa cititi articolul din AdAge.

Parerile sunt impartite in doua mari tabere:

- cei care considera ca reglementarea este binevenita; se bazeaza pe faptul ca este prea mult rahat pe web, ca ne-am saturat de cei platiti sa anime (in diverse directii) forumuri, sa auda review-uri false samd. Se bazeaza pe faptul ca atunci cand pui o reclama in ziar trebuie sa apara marcata ca publicitate

- cei care considera ca reglementarea este proasta; aici argumentele sunt foarte multe. Spicuiesc: greu de implementat (misto-uri pe ideea scaderii somajului pentru ca vor fi angajati ca sa monitorizeze blogurile); neclar – daca primesc abonament gratis de la AdAge si scriu ca am citit ceva misto, trebuie sa mentionez disclaimerul?; imposibil de aplicat de useri – cum faci pe Twitter?; suprareglementare a web-ului in raport cu lumea clasica (dentistii si farmacistii se pare ca nu se supun acestor reglementari!, tot felul de stimulente date de firme jurnalistilor, excursii etc.)

Acestea fiind spuse (si intelegand motivele ambelor parti), eu sunt un partizan al nereglementarii. Trei motive:

- consumatorul este presupus naiv (de catre stat); pe langa faptul ca se implica o lipsa de discernamant, se presupune ca nici nu are putere – ceea ce nu prea mai e adevarat. Daca va fi nemultumit de un review, nu va mai citi nicioadata blogul respectiv; deci piata are o mare capacitate de autoreglementare.

- se presupune apriori ca ce se intampla online este negativ. Mai rau decat ce se intampla offline, asa ca necesita reglementari speciale. Ca si consumator prefer sa citesc experienta unui blogger care a primit o masina in teste decat sa ma uit la un spot de 30′. Samd

- desi in principiu suna ca un lucru binevenit, sa nu uitam ca atat de multe medii offline nu beneficiaza de aceasta reglementare. Medicamentele (mentionate din plin in commentsurile AdAge), presa in general (ganditi-va la revistele auto!), product placementul (sub orice forma), sponsorship-ul (jucatorii de tenis?) etc.. Toate acestea nu sunt considerate de stat o mare problema (si nici nu sunt), de ce online-ul ar fi?

Dar poate mai important, un considerent general. Statul devine foarte interesat sa controleze cat mai mult din ceea ce se cheama internet, mai ales ca simte ca acolo nu are nici un fel de control. Nu vorbesc de teoria conspiratiei, ci mai degraba ceva care creste incet si organic. Statul e ca orice corporatie, incearca sa devina cat mai mare. Si acolo sunt oameni ambitiosi, care trebuie sa isi justifice salariile, care ar vrea departamente mai mari si putere mai multa. Internetul este ‘teren virgin’ pentru ei.

Buyback-ul la masini, frigidere si masini de spalat a ajuns ceva obisnuit. Mai nou am vazut asta intr-o galerie:

 (pentru ca nu se vede prea bine, scrie: “schimba-l pe cel vechi cu unul nou si primesti 100 Ron”)

Producatorii isi bat mult capul cu nivelul de pret al produselor lor. De acest nivel depind profiturile, vanzarile, pozitionarea mai premium sau value. Invariabil insa, apare momentul in care trebuie sa faca promotii. Si cele mai dese (si simple, si eficiente) promotii sunt cele de pret. Daca dai insa pretul in jos, risti sa alterezi nivelul de pret perceput de cumparatori. Iar daca acestia se obisnuiesc cu un pret mai mic pe perioada promotiei, s-ar putea sa nu mai cumpere cand promotia se incheie.

Solutia? Buyback-ul. Evident ca nimeni nu vrea sa iti ia masina de spalat veche. Nu numai ca nu are ce face cu ea, dar si costa sa o transporte si arunce. Marele beneficiu insa este ca pretul pe raft ramane acelasi. Daca esti un cumparator sensibil la promotii, vei face cumva sa beneficiezi de buyback. Daca vrei un brand bun si scump (de cele mai multe ori cele doua sunt asociate in mintea cumparatorului), vei cumpara la pretul neredus.

Este principala motivatie si in cazul blugilor, chiar daca prin mecanismul original pentru categorie va iesi in plus in evidenta.

Din seria de posturi despre dulciuri… o s-o dau pe business la final

De fapt daca rezistati pana la final, am postat un filmulet care merita.

Acum ceva vreme McDonald’s avea un produs in&out, de vara, numit desertul minunte. In varianta originala se compunea din inghetata de caramel si placinta cu mere. Apoi au aparut (una pe an) variante cu visine, fructe exotice etc.. Arata cam asa:

McDonald’s nu a mai scos de cativa ani produsul asta. Insa eu am continuat sa mi-l fac singur din cand in cand. Comand o placinta cu mere, o inghetata cu caramel si un bol gol de salata. Ei – aici e partea fun – cand comand bolul de salata multi vanzatori (nu toti!) raman blocati. In absolut toate cazurile de pana acum le-am explicat care e treaba si am primit bolul. In foarte putine cazuri si-au intrebat supervizerul daca au voie si au primit aprobare din scurt.

Pana saptamana trecuta cand am cerut la McDonald’s din P. Romana. Vanzatorul s-a adresat sefei care mi-a tinut o scurta morala: unu – stia de desertul minune. Doi – nu poate sa mai imi dea (pai tot timpul primesc zic eu). Da, preia din scurt – asta e si problema, ca ati tot primit si v-ati obisnuit! Nu putem sa va mai dam, le avem pe gestiune (bolurile de salata). Eu fac mutra trista, ea zice – va dau acum, dar e pentru ultima oara! Si catre vanzatoare – da-i capace.

Una peste alta a fost fun experienta, de fapt desertul e cu atat mai bun cu cat trebuie sa te chinuiesti mai mult ca sa il primesti!

Zilele trecute manipulez colegii (Boti, Cosmin, Victor, Mugur) la un desert minune. Comand, momentul boluri (deja versat, dau varianta capacelor, ca sa poata fi scoase din gestiune). In spatele vanzatoarei, cu spatele la noi, era sefa de saptamana trecuta. Vanzatoarea se intoarce si incepe – un domn vrea boluri… Nu putem sa dam! (fara sa se intoarca). Eu incep – suntem fani, facem greva foamei etc. – Intoarce capul – iar dumneavoastra? V-am spus ca nu se poata. Eu insist. Ea – v-am mai spus etc. – si apoi scurt catre vanzatoare – da-i capace!

Bun – s-o dam pe business. Equity-ul principal al lui McDonald’s pentru mine (vorbesc doar in nume propriu) este consistenta. Cartofii de acum 10 ani erau identici cu cei de acum. Idem hamburgarii. Idem servirea. Totul e standard. Aceste lucruri in sine (pe langa ele mai sunt altele, ca rapiditatea servirii sau curatenia etc.) nu sunt posibile decat avand niste reguli stricte, chiar draconice. Nu poti merge la mac sa ceri niste cartofi facuti mai nu stiu cum sau burgerul mai prajit. Angajatii sunt probabil indoctrinati total sa respecte regulile si sa nu devieze de la ele. Culmea ca si consumatorii sunt la fel de indoctrinati, si de obicei se mentin in aceleasi reguli. Nimic din toate astea nu este rau.

Pe de alta parte, sunt convins (si se vede) ca angajatii sunt educati in paralel ca clientul este rege.

Uneori apar insa situatii ca cele descrise mai sus. Cineva cere ceva neasteptat (poate nemaiauzit). Si aici apare dilema. Ce face angajatul? Respecta regula draconica (bolurile chiar sunt pe gestiune, totul este numarat pana la ultimul gram sau ambalaj, iar eventuale pierderi declanseaza probabil alarme in back office)? Sau multumeste clientul? Eu personal stiu foarte bine care este raspunsul la aceasta dilema (din punctul meu de vedere si din punctul de vedere McDonald’s). Si anume sa imi faca damblaua cu desertul minune.

Cum faci sa pregatesti angajatul pentru a lua decizia corecta? Mai complicat. Nu poti face reguli pentru aceste lucruri. In princpiu prin metode proprii HR – training, recrutare. Cu rabdare si perseverenta.

Si acum desertul (multumesc Boti pentru regie si protagonistilor mai sus mentionati):

Disclaimer: acest post nu este o plangere. Desertul minune preparat de mine este chiar mai bun  decat cel oferit de mac pe vremuri (observatie subiectiva). Discutiile cu sefa sunt savuroase si iti lasa amintiri. Si genereaza posturi. Deci totul este ok

Problema reala va aparea daca nu voi mai primi boluri!

Cateva drumuri prin oras iti dau invariabil subiecte de noi posturi.

In primul rand as observa ca in spatele fiecarui vanzator (imobiliar in acest caz) se afla si un mic planner, care identifica insighturi de criza (nu mai cumpar apartament pe planuri neam) – vezi headline-ul: 

sau moduri de a convinge clientul ca produsul e ieftin:

Una de copywriter:

La care nu ma pot abtine sa comentez ca in dragoste nu e nevoie nici macar de jazz, dapai de un birou jazz. Cel mai tare e insa la ce birou au scos head-ul – la o privire mai atenta e genul de birou de camera de pusti – pur si simplu mi se pare fascinant – ce-o fi fost in capul omului??

Update: un coleg (merci Radu) mi-a atras atentia ca face parte dintr-o campanie in care toate head-urile sunt absurde. Deci exista un concept in spate. Probabil revin dupa ce vad si eu mai multe…

O noua interpretare a conceptului de 1$ shop:

Sper sa nu fie evolutia cursului valutei…

Si last but not least, una buna de la Iasi, redescoperita in bb zilele astea:

Mi-e familiara revista de multi ani, dar de abia acum ceva timp am observat un lucru ciudat si unic. Nici un articol nu este semnat.

Fara sa cercetez problema, mi se pare ca motivele sunt doua:

- este clar ca articolele din Economist sunt rezultatul muncii unei echipe; deci este o decizie fair

- este un act de branding, un mod de a defini produsul; post observatie am realizat ca intr-adevar nu se identifica mai multe stiluri de scris in articolele lor. Daca reusesc sa standardizeze stilul, sa il transforme intr-un stil Economist mai degraba decat intr-unul personal, acesta devine un atribut al brandului. De asemenea, nu mai exista pericolul sa consideri o parte din revista mai interesanta sau mai putin interesanta in functie de editor (evident, fiecare cititor va avea parti preferate, dar mai degraba in functie de interesele proprii). Mai exista desigur beneficii practice precum plecarea unui editor, dar cred ca in cazul lor nu sunt esentiale.

De mentionat ca pentru a ajunge aici, trebuie sa ai un produs exceptional. De unde rezulta probabil unicitatea situatiei.

Astea au fost opiniile inainte de a aprofunda. O vizita online arata varianta lor, si cred ca este excelent exprimata (boldul imi apartine):

“Why is it anonymous? Many hands write The Economist, but it speaks with a collective voice. Leaders are discussed, often disputed, each week in meetings that are open to all members of the editorial staff. Journalists often co-operate on articles. And some articles are heavily edited. The main reason for anonymity, however, is a belief that what is written is more important than who writes it. As Geoffrey Crowther, editor from 1938 to 1956, put it, anonymity keeps the editor “not the master but the servant of something far greater than himself. You can call that ancestor-worship if you wish, but it gives to the paper an astonishing momentum of thought and principle.”"

Daca v-a starnit curiozitatea despre produsul “Economist”, mai multe aici. O lectura scurta, dar interesanta, incluzand crezul lor.

In continuarea postului trecut, ca tot din reviste am aflat. Probabil nu un post foarte original, dar merita subliniata din nou ideea puterii pe care au ajuns sa o aiba consumatorii:

Probabil vreo 5 mil de vizionari cu tot cu variante, follow-up, raspunsul celor de la Taylor Guitars etc..

E greu sa ai un serviciu clienti bun, dar trebuie sa incerci. In plus, e asa de enervant sa fi consumator si sa ti-o iei de la niste functionari idioti, incat merita la greu acest PR negativ.

Ar fi frumos de calculat cati bani au pierdut. Interesanta discutia apropo de cum s-ar calcula asta :)

In Leo exista abonamente la foarte multe reviste de marketing & advertising. Pe la inceputul saptamanii am stat cateva ore si am rasfoit un teanc mai nou. Mai jos ce mi-a atras atentia:

Aston Martin o da-n bara printr-un proiect cu Toyota (opinia imi apartine):

Toyota face o masinuta de oras, se cheama iQ parca, e cea mai mica din portofoliul lor. Se pare ca imreuna cu Aston Martin vor scoate o editie speciala, nu in putin exemplare (20.000 se anunta), sub marca prestigioasa.

Exista niste potentiale explicatii rationale – criza ar fi una, a doua – viitoarele norme ecologice europene care obliga la niste medii pe masina produsa.

Totusi, mie mi se pare o lectie extrema apropo de cat de mult trebuie si poti sa iti extinzi linia. Greseala merge mai degraba spre gafa si prostie, pentru ca Aston Martin are in equity, probabil pe primele locuri, inainte de performanta, lux, masini frumoase – exclusivitatea, pe care o sa o piarda in momentul in care masinile Toyota vor avea sigla AM.

Din seria pack-uri speciale pentru retaileri speciali, Vodka Absolut “No Label” pentru Selfridges:

Simplu. Frumos. Frumos sa ajungi cu un brand pana in locul in care iti permiti sa faci asta.

Red Bull Shot:

Noua categorie in zona energy drinks. Exista in america si vor sa lanseze si in UK. Formatul exista de ceva vreme in zona sucurilor naturale.

Grand Marnier scoate primul ‘derivat’ (din cate stiu eu) – Navan Vanilla:

Grand Marnier este singurul lichior care se poate bea sec. Este realizat pe baza de congnac, deci extrem de nobil. Evident, cel mai mult nu se bea sec, ci in cocktailuri si deserturi. Daca vedeti intr-un restaurant vreun desert cu Grand Marnier – incercati, trebuie sa fie ceva bun.

Acum au scos o varianta cu vanilie – merita incercat. Evident, ultimul subiect are mai putina legatura cu marketingul

Azi, in Victoriei, primesc un flyer. Este, aparent, pentru o firma de catering. O poza (de stoc) cu mancare, nici un pret, nici un meniu. Doar niste platitudini de gen “neglijezi masa de pranz”, “esti ocupat la birou” etc..

E ora pranzului, zic hai sa intru pe site, ca deja poza cu somonul rumenit perfect si o supa rosie in background m-a enervat (banuind ca firma respectiva de catering nu o sa faca ever ceva care sa arate asa):

Intrand pe site, surpriza, aceleasi banalitati, dar se pare ca nu e o firma de catering, ci un portal prin care ai avea acces la mai multe firme de catering.

Ok – poate e o idee buna.

Doar ca incerci sa intelegi exact ce iti ofera, si din nou aceleasi banalitati – iti dam acces la furnizori, eliminam comanda minima, ti-e foame, esti grabit etc.. Bun, bun, vreau sa vad mancarea fratilor! Aha – undeva mic scrie “furnizori” – dau click si ce sa vezi, ma duce in pagina “cum comand”.

Cum comanzi? Pai te inscrii pe site – parola, etc., apoi intri probabil “inside” de unde ai acces la mancare.

Sorry, eu inainte sa imi dau datele vreau sa inteleg ce se ofera. Mi-e foame, si pe tot site-ul nu apare nici o urma de mancare, meniu, pret, “furnizor”. Poate ca e o idee buna de afaceri dar executia e dezastru…

Pointul? Inainte sa dai drumul la site, comunicare, leaflet, print, orice, verifica munca finita cu niste consumatori, clienti, prieteni. Asta dupa ce te-ai pus tu in locul lor si ai descoperit n inadvertente…

Adaug si eu la jde miile de posturi si PR gratuit pe care Pepsi l-a primit cu actiunea din Argentina.

Toata treaba imi aminteste in primul rand de un banc sec de dinainte de ’89. Merge iepurasul la aprozar si ii zice vanzatorului – Un Pecsi va rog. Vanzatorul – nu se spune Pecsi, se spune Pepsi. Iepurasul – Imi dati si mie un Pecsi va rog. Vanzatorul – Ti-am spus, se spune Pecsi. Iepurasul – Va rog frumos, as dori un Pecsi. Vanzatorul, usor amuzat, ii da un Pepsi spunand – Poftim, Pecsi-ul tau. Iepurasul: Multumecs.

Nu o sa comentez ce a facut Pepsi in Argentina, dar o sa trimit la doi blogeri si prieteni care au exprimat opinii opuse:

Incepeti cu Stefan Stroe aici. Pentru ca are si spoturile.

Boti aici.