tudorfulea.ro

Cred ca e plin internetul de pareri, asa ca o sa adaug si eu una.

iPad ataca Kindle pentru ca face tot ce ar trebui sa faca un eReader – stie sa navigheze pe internet, vede filmulete, e color, e rapid (probabil), bateria tine decent (desi nici pe departe cat un e-reader).

Pe de alta parte iPad nu este un eReader – are un ecran LCD si asta oboseste ochii celor care vor sa citeasca mult. De asemenea probabil va avea probleme la vizualizarea in lumina puternica (soare).

Deci? Eu zic ca este simplu – daca citesti carti minim 1 ora pe zi si ai zile cand citesti 3-4 ore, iti vei lua un eReader. Daca citesti mult, dar mare parte din lectura e formata din bloguri, stiri si web ai nevoie de iPad (cu beneficiile aditionale).

Evident, toata lumea asteapta ca eReaderele sa micsoreze distanta prin ecrane color performante. Vom vedea.

PS: pentru mai multe detalii despre eReadere in posturi mai vechi – aici si aici

Cele de mai jos sunt rezultatul direct al punctului meu de vedere (subiectiv). Din doua perspective: sunt interesat de fenomen in general si in mod cert voi cumpara un device in curand.

Prima intrebare pe care mi-am pus-o: sa imi cumpar acum sau sa mai astept? Si aceasta problema are doua aspecte: partea de content (cartile) si partea de hardware (readerele).

Content: am facut un test simplu. Am compilat o lista de carti pe care as dori sa mi le cumpar de pe Amazon. Au iesit 27. Apoi am facut in excel 3 coloane – una cu pretul lor pe Amazon, a doua cu pretul lor Kindle si a treia cu pretul lor in libraria Sony. Au iesit urmatoarele rezultate:

- din totalul de 27 de titluri am gasit doar 14 pe Kindle si 17 pe Sony

- doar 12 din cele de mai sus sunt comune atat pe Kindle si Sony (pentru a le putea compara si preturile)

- pretul acestora din urma (cele 12 comune) este de 158,49$ pe Amazon (carti reale), 147,90$ pe Kindle si 151.97$ pe Sony

Concluzii: in primul rand numarul de carti disponibile digital este inca extrem de mic (undeva peste jumatate din lista dorita de mine). In al doilea rand, exista o diferenta de pret in favoarea cartilor digitale, dar nici pe departe atat de mare pe cat se trambiteaza. Disclaimer: calculele de mai sus sunt pentru o lista proprie de carti, nerelevanta statistic pentru tot ce exista pe piata, deci reprezinta doar concluzia mea. In plus, pretul cartilor pe Kindle variaza in functie de zona geografica.

De ce am gandit asa: parerea mea este ca un e-reader ar trebui sa inlocuiasca biblioteca personala. Asta inseamna ca nu il iau doar ca sa citesc 1-2 carti in vacanta (daca ar fi asa, as lua pur si simplu cartile si greutatea ar fi cam aceeasi). Vreau sa pun cat mai multe carti pe e-reader, pe care sa le am intotdeauna cu mine. Evident ca asta inseamna o investitie mare in cartile respective. Asa fiind, vreau sa le am pe o perioada lunga (ca si cartile dintr-o biblioteca). Nu vreau sa le recumpar de fiecare data cand schimb e-readerul, de exemplu.

Si aici apare marea problema – cartile pe care le cumpar de pe Amazon (Kindle) sau de pe libraria Sony sunt intr-un format proprietar. Practic daca imi iau un Kindle si cartile aferente acum si peste 2 ani apare un reader misto Sony (sau alta marca) trebuie sa mai imi iau o data cartile.

Deci, inainte sa ajungem la hardware, o concluzie se contureaza clar – ar mai trebui asteptat. Iar in momentul cumpararii ar trebui probabil optat pentru un device care sustine (macar) formatul ePub, format care pare sa se impuna ca un prim standard pentru cartile electronice.

Si asa, cu concluzia trasa, ajungem la hardware. Exercitiul de mai sus a fost facut cu Kindle si Sony in cap (pozele de mai sus), dar exista in acest moment mult mai multe readere lansate sau anuntate. La ce ar trebui sa ne mai uitam:

- acces 3G: pionierul aici este Kindle, singurul care ofera asa ceva in Romania; practic ai acces la web, restrictionat pentru a cumpara carti, a primi reviste online si a accesa Wikipedia (si in Romania??)

- tastatura sau touch screen: prima – Kindle, a doua – Sony; viitorul pare sa mearga spre touch screen, pentru ca poti adnota direct pe carti; de asemenea permite navigare mai intuitiva prin sistem

- dimensiuni: variaza de la tip carte de noptiera la full A4 (Kindle DX, Que) sau mai lunguiet – Sony Daily Edition

- au aparut multe e-readere cu ecrane aditionale (de obicei LCD); personal nu ma intereseaza, doar adauga la greutate fara sa ofere functionalitate fenomenala (Nook de la Barnes & Noble mai jos)

- alternative la ecranele e-ink: se zvoneste o tableta de la Apple care o sa mearga pe LCD sau OLED. Asus a anuntat un e-reader pe tehnologie OLED. Avantajele sunt culoarea si faptul ca pot rula filme (rate de refresh mici). Dezavantajul este ca emit lumina, deci nu se bazeaza pe reflectia luminii ambientale ca tehnologia e-ink. Asta inseamna ca sunt mai obositoare pentru ochi, ceea ce nu ne dorim in cazul cartilor. Alte tehnologii sunt promise care o sa rezolve ambele probleme, dar nimic concret in produse inca.

Concluzia concluziei: eu mai astept. Dar nu mult, pentru ca avantajele trecerii la digital mi se par foarte mari. Nu doar de greutate si spatiu, ci si de posibilitatea consultarii referintelor de pe acelasi aparat.

O stire poate putin bagata in seama. In urma unui test de 16 luni, Marks & Spencer, retailerul britanic, divizia de supermarketuri, va introduce 400 de produse branduite in oferta sa.

Pentru cei care nu au vizitat supermarketurile M&S, ele se remarca prin prezenta exclusiva a brandurilor proprii. Practic nu gasesti Coca-Cola, Pepsi sau Cadbury. Ar mai fi de mentionat ca pozitionarea lor e premium.

Mutarea arata cum nu se poate mai frumos rolul pe care il are brandingul, dupa o perioada in care “brandurile” retailerilor (termenul de “private label” este de fapt mult mai aproape de realitate) au avut cresteri constante si consistente.

Nu existau iluzii ca vor inlocui cu totul brandurile si chiar au existat oscilatii in portofoliile diversilor retaileri,  in favoarea brandurilor. Stirea de mai sus insa marcheaza o mutare foarte radicala in strategia Marks & Spencer si deci un impact puternic de imagine pentru branding.

Via Warc.

Daca cineva poate sa-mi explice (pe romaneste) cum functioneaza…

Via http://www.wiispray.com/ care se pare ca l-a si inventat si a luat si un premiu pentru asta.

Oricum Wii nu conteneste sa ne uimeasca cu aplicatiile la care se preteaza, multe descoperite de utilizatori. Vreti mai multe - post mai vechi de-al meu sau aplicatia tampita cu roomba.

Jinduiesc dupa Kindle de mult timp. Cred ca este formula in care se va citi (cel mai mult) in viitor. Si am multe argumente, inclusiv pentru cei mai conservatori dintre oponenti. Dar nu asta este scopul postului.

As fi vrut sa salut venirea in Romania (pana acum nu puteai comanda decat cu card si adresa de SUA; de azi este valabil in vreo 100 de tari). Este chiar valabil cu facilitatea esentiala de legatura 3G permanenta – deci poti cumpara carti de pe el oriunde esti in cele 100 de tari si te poti abona la reviste si ziare pe care sa le gasesti dimineata uploadate.

Mai mult, era cat pe ce sa (pre)comand. Insa ca un cumparator precaut am inceput sa verific niste lucruri. Si s-a dovedit ca raspunsul la toate a fost negativ:

- regimul de drepturi pentru cartile cumparate. Poti sa le pui pe oricate device-uri (de exemplu daca faci upgrade)? Sau sunt legate de unul singur. Ei bine – raspunsul nu e clar. Textul legal de pe Amazon este vag, ambiguu. Experientele povestite pe bloguri mentioneaza clar ca nu poti sa muti nelimitat cartile iar cele mai rele vorbesc de 1, 2 sau 5-6 mutari. Niste comentarii care par lucide vorbesc ca respectivele cifre reprezinta numarul de device-uri pe care poti tine cartea simultan, insa nu exista o rezolutie clara (nici din partea Amazon).

- am cautat in lista de carti pe care vreau sa le cumpar: o treime nu exista pe Kindle Books pt Europa. Celelalte doua treimi sunt, fara exceptie mai scumpe. MAI SCUMPE DECAT VARIANTA PRINTATA!! Si evident mai scumpe decat in SUA (unde costa aprx 9.99$/buc)

Deci mai stam…

OPC-ul americanilor a dat azi niste reglementari privind testimonialele/endorsmenturile etc. (scuzati romgleza) de pe bloguri, facebook, twitter & co. In esenta, oricine este platit sau primeste gratuitati ca sa promoveze ceva sau sa faca un review trebuie neaparat sa mentioneze clar acest lucru. Mai sunt niste elemente, dar asta ar fi principalul.

Poate inainte sa treceti mai departe ar merita sa cititi articolul din AdAge.

Parerile sunt impartite in doua mari tabere:

- cei care considera ca reglementarea este binevenita; se bazeaza pe faptul ca este prea mult rahat pe web, ca ne-am saturat de cei platiti sa anime (in diverse directii) forumuri, sa auda review-uri false samd. Se bazeaza pe faptul ca atunci cand pui o reclama in ziar trebuie sa apara marcata ca publicitate

- cei care considera ca reglementarea este proasta; aici argumentele sunt foarte multe. Spicuiesc: greu de implementat (misto-uri pe ideea scaderii somajului pentru ca vor fi angajati ca sa monitorizeze blogurile); neclar – daca primesc abonament gratis de la AdAge si scriu ca am citit ceva misto, trebuie sa mentionez disclaimerul?; imposibil de aplicat de useri – cum faci pe Twitter?; suprareglementare a web-ului in raport cu lumea clasica (dentistii si farmacistii se pare ca nu se supun acestor reglementari!, tot felul de stimulente date de firme jurnalistilor, excursii etc.)

Acestea fiind spuse (si intelegand motivele ambelor parti), eu sunt un partizan al nereglementarii. Trei motive:

- consumatorul este presupus naiv (de catre stat); pe langa faptul ca se implica o lipsa de discernamant, se presupune ca nici nu are putere – ceea ce nu prea mai e adevarat. Daca va fi nemultumit de un review, nu va mai citi nicioadata blogul respectiv; deci piata are o mare capacitate de autoreglementare.

- se presupune apriori ca ce se intampla online este negativ. Mai rau decat ce se intampla offline, asa ca necesita reglementari speciale. Ca si consumator prefer sa citesc experienta unui blogger care a primit o masina in teste decat sa ma uit la un spot de 30′. Samd

- desi in principiu suna ca un lucru binevenit, sa nu uitam ca atat de multe medii offline nu beneficiaza de aceasta reglementare. Medicamentele (mentionate din plin in commentsurile AdAge), presa in general (ganditi-va la revistele auto!), product placementul (sub orice forma), sponsorship-ul (jucatorii de tenis?) etc.. Toate acestea nu sunt considerate de stat o mare problema (si nici nu sunt), de ce online-ul ar fi?

Dar poate mai important, un considerent general. Statul devine foarte interesat sa controleze cat mai mult din ceea ce se cheama internet, mai ales ca simte ca acolo nu are nici un fel de control. Nu vorbesc de teoria conspiratiei, ci mai degraba ceva care creste incet si organic. Statul e ca orice corporatie, incearca sa devina cat mai mare. Si acolo sunt oameni ambitiosi, care trebuie sa isi justifice salariile, care ar vrea departamente mai mari si putere mai multa. Internetul este ‘teren virgin’ pentru ei.

Buyback-ul la masini, frigidere si masini de spalat a ajuns ceva obisnuit. Mai nou am vazut asta intr-o galerie:

 (pentru ca nu se vede prea bine, scrie: “schimba-l pe cel vechi cu unul nou si primesti 100 Ron”)

Producatorii isi bat mult capul cu nivelul de pret al produselor lor. De acest nivel depind profiturile, vanzarile, pozitionarea mai premium sau value. Invariabil insa, apare momentul in care trebuie sa faca promotii. Si cele mai dese (si simple, si eficiente) promotii sunt cele de pret. Daca dai insa pretul in jos, risti sa alterezi nivelul de pret perceput de cumparatori. Iar daca acestia se obisnuiesc cu un pret mai mic pe perioada promotiei, s-ar putea sa nu mai cumpere cand promotia se incheie.

Solutia? Buyback-ul. Evident ca nimeni nu vrea sa iti ia masina de spalat veche. Nu numai ca nu are ce face cu ea, dar si costa sa o transporte si arunce. Marele beneficiu insa este ca pretul pe raft ramane acelasi. Daca esti un cumparator sensibil la promotii, vei face cumva sa beneficiezi de buyback. Daca vrei un brand bun si scump (de cele mai multe ori cele doua sunt asociate in mintea cumparatorului), vei cumpara la pretul neredus.

Este principala motivatie si in cazul blugilor, chiar daca prin mecanismul original pentru categorie va iesi in plus in evidenta.

Din seria de posturi despre dulciuri… o s-o dau pe business la final

De fapt daca rezistati pana la final, am postat un filmulet care merita.

Acum ceva vreme McDonald’s avea un produs in&out, de vara, numit desertul minunte. In varianta originala se compunea din inghetata de caramel si placinta cu mere. Apoi au aparut (una pe an) variante cu visine, fructe exotice etc.. Arata cam asa:

McDonald’s nu a mai scos de cativa ani produsul asta. Insa eu am continuat sa mi-l fac singur din cand in cand. Comand o placinta cu mere, o inghetata cu caramel si un bol gol de salata. Ei – aici e partea fun – cand comand bolul de salata multi vanzatori (nu toti!) raman blocati. In absolut toate cazurile de pana acum le-am explicat care e treaba si am primit bolul. In foarte putine cazuri si-au intrebat supervizerul daca au voie si au primit aprobare din scurt.

Pana saptamana trecuta cand am cerut la McDonald’s din P. Romana. Vanzatorul s-a adresat sefei care mi-a tinut o scurta morala: unu – stia de desertul minune. Doi – nu poate sa mai imi dea (pai tot timpul primesc zic eu). Da, preia din scurt – asta e si problema, ca ati tot primit si v-ati obisnuit! Nu putem sa va mai dam, le avem pe gestiune (bolurile de salata). Eu fac mutra trista, ea zice – va dau acum, dar e pentru ultima oara! Si catre vanzatoare – da-i capace.

Una peste alta a fost fun experienta, de fapt desertul e cu atat mai bun cu cat trebuie sa te chinuiesti mai mult ca sa il primesti!

Zilele trecute manipulez colegii (Boti, Cosmin, Victor, Mugur) la un desert minune. Comand, momentul boluri (deja versat, dau varianta capacelor, ca sa poata fi scoase din gestiune). In spatele vanzatoarei, cu spatele la noi, era sefa de saptamana trecuta. Vanzatoarea se intoarce si incepe – un domn vrea boluri… Nu putem sa dam! (fara sa se intoarca). Eu incep – suntem fani, facem greva foamei etc. – Intoarce capul – iar dumneavoastra? V-am spus ca nu se poata. Eu insist. Ea – v-am mai spus etc. – si apoi scurt catre vanzatoare – da-i capace!

Bun – s-o dam pe business. Equity-ul principal al lui McDonald’s pentru mine (vorbesc doar in nume propriu) este consistenta. Cartofii de acum 10 ani erau identici cu cei de acum. Idem hamburgarii. Idem servirea. Totul e standard. Aceste lucruri in sine (pe langa ele mai sunt altele, ca rapiditatea servirii sau curatenia etc.) nu sunt posibile decat avand niste reguli stricte, chiar draconice. Nu poti merge la mac sa ceri niste cartofi facuti mai nu stiu cum sau burgerul mai prajit. Angajatii sunt probabil indoctrinati total sa respecte regulile si sa nu devieze de la ele. Culmea ca si consumatorii sunt la fel de indoctrinati, si de obicei se mentin in aceleasi reguli. Nimic din toate astea nu este rau.

Pe de alta parte, sunt convins (si se vede) ca angajatii sunt educati in paralel ca clientul este rege.

Uneori apar insa situatii ca cele descrise mai sus. Cineva cere ceva neasteptat (poate nemaiauzit). Si aici apare dilema. Ce face angajatul? Respecta regula draconica (bolurile chiar sunt pe gestiune, totul este numarat pana la ultimul gram sau ambalaj, iar eventuale pierderi declanseaza probabil alarme in back office)? Sau multumeste clientul? Eu personal stiu foarte bine care este raspunsul la aceasta dilema (din punctul meu de vedere si din punctul de vedere McDonald’s). Si anume sa imi faca damblaua cu desertul minune.

Cum faci sa pregatesti angajatul pentru a lua decizia corecta? Mai complicat. Nu poti face reguli pentru aceste lucruri. In princpiu prin metode proprii HR – training, recrutare. Cu rabdare si perseverenta.

Si acum desertul (multumesc Boti pentru regie si protagonistilor mai sus mentionati):

Disclaimer: acest post nu este o plangere. Desertul minune preparat de mine este chiar mai bun  decat cel oferit de mac pe vremuri (observatie subiectiva). Discutiile cu sefa sunt savuroase si iti lasa amintiri. Si genereaza posturi. Deci totul este ok

Problema reala va aparea daca nu voi mai primi boluri!

Cateva drumuri prin oras iti dau invariabil subiecte de noi posturi.

In primul rand as observa ca in spatele fiecarui vanzator (imobiliar in acest caz) se afla si un mic planner, care identifica insighturi de criza (nu mai cumpar apartament pe planuri neam) – vezi headline-ul: 

sau moduri de a convinge clientul ca produsul e ieftin:

Una de copywriter:

La care nu ma pot abtine sa comentez ca in dragoste nu e nevoie nici macar de jazz, dapai de un birou jazz. Cel mai tare e insa la ce birou au scos head-ul – la o privire mai atenta e genul de birou de camera de pusti – pur si simplu mi se pare fascinant – ce-o fi fost in capul omului??

Update: un coleg (merci Radu) mi-a atras atentia ca face parte dintr-o campanie in care toate head-urile sunt absurde. Deci exista un concept in spate. Probabil revin dupa ce vad si eu mai multe…

O noua interpretare a conceptului de 1$ shop:

Sper sa nu fie evolutia cursului valutei…

Si last but not least, una buna de la Iasi, redescoperita in bb zilele astea:

Mi-e familiara revista de multi ani, dar de abia acum ceva timp am observat un lucru ciudat si unic. Nici un articol nu este semnat.

Fara sa cercetez problema, mi se pare ca motivele sunt doua:

- este clar ca articolele din Economist sunt rezultatul muncii unei echipe; deci este o decizie fair

- este un act de branding, un mod de a defini produsul; post observatie am realizat ca intr-adevar nu se identifica mai multe stiluri de scris in articolele lor. Daca reusesc sa standardizeze stilul, sa il transforme intr-un stil Economist mai degraba decat intr-unul personal, acesta devine un atribut al brandului. De asemenea, nu mai exista pericolul sa consideri o parte din revista mai interesanta sau mai putin interesanta in functie de editor (evident, fiecare cititor va avea parti preferate, dar mai degraba in functie de interesele proprii). Mai exista desigur beneficii practice precum plecarea unui editor, dar cred ca in cazul lor nu sunt esentiale.

De mentionat ca pentru a ajunge aici, trebuie sa ai un produs exceptional. De unde rezulta probabil unicitatea situatiei.

Astea au fost opiniile inainte de a aprofunda. O vizita online arata varianta lor, si cred ca este excelent exprimata (boldul imi apartine):

“Why is it anonymous? Many hands write The Economist, but it speaks with a collective voice. Leaders are discussed, often disputed, each week in meetings that are open to all members of the editorial staff. Journalists often co-operate on articles. And some articles are heavily edited. The main reason for anonymity, however, is a belief that what is written is more important than who writes it. As Geoffrey Crowther, editor from 1938 to 1956, put it, anonymity keeps the editor “not the master but the servant of something far greater than himself. You can call that ancestor-worship if you wish, but it gives to the paper an astonishing momentum of thought and principle.”"

Daca v-a starnit curiozitatea despre produsul “Economist”, mai multe aici. O lectura scurta, dar interesanta, incluzand crezul lor.